Membrana difuzorului este analogă unei antene de emisie şi prezintă o impedanţă mecanică complexă. Partea rezistivă a acesteia corespunde energiei radiate şi pierderilor datorite frecărilor. Partea reactivă corespunde energiei înmagazinate în sistemul oscilant. Partea rezistivă este necesar să fie cît mai mare, însă aceasta nu este posibil, întrucît impedanţa aerului este mică şi deci nu se poate face o adaptare corectă între radiator şi mediul înconjurător în care vibrează.
Banda necesară a fi transmisă de radiator este foarte mare (de ex. de la 30 la 15 000 Hz). Raportul frecvenţelor extreme este de ordinul a 500. Nici o antenă nu va putea funcţiona corect, cu acelaşi randament, pe o asemenea bandă largă. De aici rezultă că, un singur difuzor obişnuit, cu o membrană de diametru mare sau mijlociu, nu este suficient pentru a asigura o audiţie de calitate pe toată gama audibilă.
Pentru simplificare, în teorie membrana difuzorului se asimilează cu un piston oscilant. Ori, în realitate, chiar dacă conul difuzorului este rigid, forţa de acţionare fiind aplicată numai într-un singur punct (centrul membranei), trebuie să se ţină seama şi de transmiterea vibraţiilor în interiorul materiei din care este constituit conul. Se vor forma unde staţionare, însoţite de linii nodale, circulare sau radiale. Membrana nu mai funcţionează ca un piston oscilant, ci, prin fracţiuni în opoziţie de fază, creînd la o oarecare distanţă de difuzor un cîmp acustic foarte complex. De aici rezultă aspectul foarte neregulat al curbei de răspuns a difuzorului.
În linii mari, se poate afirma că, pentru a putea reproduce notele grave, este nevoie de un difuzor cu un diametru mare (aproximativ 30 cm) şi cu o membrană rigidă, avînd o frecvenţă de rezonanţă mică (aproximativ 40 Hz). Aceste condiţii pot fi satisfăcute numai cu un sistem mobil destul de greu, şi din această cauză difuzorul respectiv va fi impropriu pentru reproducerea frecvenţelor înalte, atît din punct de vedere electric (creşterea impedanţei şi deci scăderea puterii absorbite) cît şi mecanic (inerţie mare).
Pentru a reproduce frecvenţele înalte, este nevoie de un difuzor de dimensiuni reduse, care să aibă un magnet puternic şi o bobină mobilă uşoară din aluminiu. Acest difuzor, la rîndul lui, nu poate reproduce frecvenţele joase din cauza suprafeţei mici de radiaţie.
Pentru sistemele ieftine se preferă atunci o soluţie de compromis, şi anume: un difuzor de gabarit mediu care reproduce un spectru nu prea larg de frecvenţe (aproximativ 80—8 000 Hz).
Difuzoarele standard sînt difuzoarele produse în serie mare, fără precauţii speciale şi la un preţ redus. Ele echipează radioreceptoarele, televizoarele, electrofoanele şi magnetofoanele obişnuite, sau de dimensiuni reduse. în cele ce urmează, vom considera difuzoarele standard.
Difuzoarele standard pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Astfel, după formă, difuzoarele pot fi eliptice sau circulare. După dimensiuni, difuzoarele se pot clasifica în: difuzoare-miniatură, normale şi extraplate (inversate sau construcţie obişnuită). In ceea ce priveşte redarea unor domenii de frecvenţe, difuzoarele se pot clasifica în: difuzoare de bandă largă, difuzoare pentru tonuri înalte şi difuzoare pentru tonuri joase.
Toate aceste difuzoare sînt de tipul electrodinamic, cu excepţia celor specializate pentru frecvenţele înalte, care pot fi şi electrostatice.
Difuzoarele miniatură. Acestea sînt folosite pentru echiparea radioreceptoarelor portabile sau de buzunar. Ele sînt de obicei circulare, avînd diametrul cuprins între 46 şi 92 mm şi puterea între 0,1 şi 0,5 W. Frecvenţa de rezonanţă a acestor difuzoare este relativ ridicată (200—400 Hz). De asemenea, frecvenţa limită superioară este relativ scăzută (4 000— 8 000 Hz) pentru a păstra echilibrul tonalităţii.
Toate difuzoarele miniatură sînt echipate cu magnet central, pentru a avea un flux de scăpări cît mai mic, deoarece în caz contrar, în condiţiile de miniaturizare impuse de tehnică actuală, acest fliix de scăpări ar perturba celelalte circuite magnetice (antena, de ferită, bobina .oscilatorului, mediile frecvenţe etc.)
În fig. 7.1 se prezintă două difuzoare care diferă prin modul de prindere în casetă.
Difuzoare eliptice. În această categorie intră o serie de difuzoare avînd dimensiunile cuprinse între 64 x 100 şi 180 x 250 mm şi puterile, între 0,5 şi 8 W. Banda de frecvenţe este cuprinsa între 50 şi 200 Hz (limita inferioară) şi 5000—9 000 Hz (limita superioară). Remarcăm, că difuzorul cu frecvenţa de rezonanţă de 200 Hz este construit pentru a reda frecvenţele înalte numai pînă la 5 000 Hz spre a păstra echilibrul tonalităţilor.
În unele construcţii de difuzoare eliptice (în special pentru utilizarea la televizoarele care au sistemul acustic în faţă) există tendinţa de a mări mult raportul între axa mare şi axa mică a difuzorului. în fig. 7.2 se prezintă aspectul unui asemenea difuzor, cu dimensiunile 90 x 350 mm.
Difuzoare circulare. Acestea cuprind o varietate mai mare de tipuri de difuzoare, începînd de la un diametru de 100 mm şi pînă la 250 mm. Puterile pot fi de la 1,5 pînă la 12 W. Frecvenţa de rezonanţă poate fi de la 35 Hz (la difuzorul cu diametrul cel mai’mare) pînă la 100 Hz (la difuzorul cu cel mai mic diametru). Frecvenţa limită superioară variază între 8 000 şi 10 000 Hz.
Se pot realiza şi construcţii speciale, ca, de exemplu, difuzoare extraplate pentru echiparea electrofoanelor (fig. VII.3), al căror motor se află în interiorul membranei.
În tabela 7.1 se prezintă caracteristicile celor mai noi tipuri de difuzoare de diverse fabricaţii.
Articole din aceasi publicatie
