Ansamblul-difuzor se realizează în general pe benzi de montaj, transportorul fiind un covor de cauciuc sau plăci de lemn care se deplasează într-un anumit ritm.
Oricare ar fi modul de realizare a benzii de montaj, numărul locurilor de muncă rămîne în general acelaşi.
Trebuie arătat de la început că o condiţie principală este aceea ca încăperea în care este montată banda de lucru :să fie foarte curată şi bine în aerisită. De asemenea, transportorul trebuie să fie în permanenţă curăţat.
Este necesar ca toate locurile de muncă, unde se lucrează cu lacuri adezive să fie ventilate prin absorbţie locală, pentru ca elementele volatile sau nocive să fie evacuate din camera respectivă.
Toate locurile de muncă, unde este necesar, trebuie să fie alimentate cu aer comprimat, care a fost în prealabil -curăţat de parf, apă sau ulei. Pentru a se realiza ansamblul- difuzor, banda de montaj trebuie alimentată cu ansamblul- magnet, ansamblul-mobil, ansamblul-şasiu şi garniturile amortizor care se execută prin ştanţare din carton, pîslă sau aglomerat de plută, după forma şasiului.
Alimentarea cu aceste ansambluri, piese sau materiale care mai sînt necesare, este bine să se facă pe conveiere suspendate, care pot avea şi rolul de magazii de stocaj.
Prima operaţie executată este asamblarea ansamblului-magnet cu ansamblul-şasiu. După această operaţie, la următorul loc de muncă se efectuează magnetizarea.
Înainte de a se executa această operaţie, se mai face o dată după scoaterea capacului de protecţie o curăţire a întrefierului cu aer comprimat, după care se introduce la magnetizor. După ce se scoate din magnetizor se pune la loc capacul ‘de protecţie, transportîndu-se pe banda rulantă, la următorul loc de muncă. Există fabrici care execută magnetizarea după ce difuzorul a fost gata asamblat. Aceste două sisteme de lucru au avantaje şi dezavantaje, fapt pentru care fiecare fabrică îşi alege modul de lucru preferat.
Magnetizarea înainte de montarea ansamblului-mobil permite curăţirea întrefierului imediat înainte de efectuarea operaţiei.
Magnetizarea după montarea ansamblului-mobil permite efectuarea tuturor operaţiilor cu magnetul inert, deci micşorează oarecum pericolul de a atrage particule metalice în întrefier, nepermiţînd însă o curăţire cu aer comprimat înainte de magnetizare.
După magnetizare se execută controlul acestei operaţii cu ajutorul unui fluxmetru cu bobină sondă. Atît bobina sondă cît şi etalonarea fluxmetrului depind de tipul de difuzor cu care se lucrează.
În cazul ansamblului-magnet, montat pe ansamblul şasiu cu şuruburi, se verifică tot la acest loc de muncă şi strîngerea şuruburilor cu ajutorul unei chei tubulare.
Datorită faptului că în timpul controlului efectuat s-a scos capacul de protecţie, acesta se montează la loc şi ansamblul se pune pe banda transportoare, pentru a fi dus la următorul loc de muncă unde se efectuează cea mai dificilă operaţie, şi anume montarea ansamblului-mobil. Această operaţie este necesar să se execute de muncitori cu experienţă, deoarece de ea depinde într-o mare măsură calitatea produsului finit.
Operaţia începe prin suflarea din nou cu aer comprimat a întrefierului după ce a fost scos capacul de protecţie. Această operaţie, ca şi celelalte de curăţire cu aer comprimat, se face în faţa unui panou pe care sînt montaţi magneţii permanenţi.
După curăţire se depune lacul adeziv pe suprafaţa de asamblare a membranei şi a centrajului. In momentul cînd se depune lacul adeziv pe suprafaţa de asamblare a centrajului, întrefierul este din nou protejat de capacul de protecţie, pentru ca lacul adeziv să nu pătrundă în acest locaş.
După îndepărtarea capacului de protecţie, se montează ansamblul-mobil, cu ajutorul unei bucşe de ghidare care va centra ansamblul mobil faţă de bolţ sau pastilă. înainte de-această montare se trec firele leonice prin capsele de pe sasiu.
După montare se presează uşor cu mîna centrajul şi membrana, pentru a adera mai bine faţă de şasiu, şi se pune întreg ansamblul pe banda transportoare.
Depunerea lacului adeziv pe şasiu se poate face în mai multe moduri, aceasta depinzînd de mărimea producţiei şi de gradul de înzestrare a fabricii. Vom arăta cîteva moduri de depunere a lacului adeziv.
a) Lacul adeziv se depune cu ajutorul unei seringi. Seringa este umplută dintr-un vas, de cîte ori este necesar. În acest caz şasiul se învîrteşte cu mîna, pentru a se putea depune un strat uniform de lac adeziv.
Această operaţie comportă precizie şi îndemînare din partea muncitorului, deoarece el trebuie să sincronizeze mişcarea ambelor mîini, o mînă apăsînd pe pistonul seringii iar cealaltă învîrtind şasiul. Pe lîngă faptul că necesită îndemînare mare din partea muncitorului, această operaţie mai prezintă şi dezavantajul că lacul adeziv trebuie saltea într-un vas deschis şi deci îi creşte viscozitatea foarte repede, fiind necesar din timp în timp să fie diluat. Operaţia de diluare pe bandă de montaj se face însă necorespunzător, fapt pentru care se lucrează în general cu lacul adeziv ori prea fluid, ori prea vîscos.
b) Lacul adeziv se depune cu ajutorul unui pistol. Pistonul este alimentat dintr-un rezervor sub presiune. Acest sistem îmbunătăţeşte condiţiile de muncă, în primul rînd pentru faptul că muncitorul nu mai trebuie să sincronizeze mişcarea ambelor mîini, cu una ţinînd fix pistolul, iar cu cealaltă învîrtind şasiul.
Depunerea lacului în această situaţie este mult mai uniformă, iar operaţia se poate realiza şi mecanizat, prin cuplarea la discul pe care stă şasiul a unui motor electric, ceea ce va produce o învîrtire uniformă a acestuia. Acest mod de lucru este avantajos şi pentru faptul că lacul adeziv, stînd într-un recipient sub presiune, nu se îngroaşe, deoarece substanţele volatile nu se pot evapora.
c) Lacul adeziv se depune cu ajutorul unei instalaţii semiautomate. Această instalaţie depune lacul adeziv în mod automat; pe ea trebuie montat şasiul înainte de depunerea şi scos după efectuarea operaţiei. Nu mai este necesar să arătăm avantajele acestui sistem, deoarece acestea sînt concludente.
După efectuarea acestei operaţii se execută asamblarea garnfturii-amortizor, pentru care pe membrană, în locul stabilit, se aşterne lac adeziv cu una din metodele arătate mai înainte. După depunerea lacului se aşază garnitura sau garniturile-amortizor şi se presează uşor cu mîna pentru a adera mai bine de membrană. Tot la acest loc de muncă, la unele difuzoare, peste ondulaţiile membranei se de-pune un lac de impregnare.
Difuzorul astfel asamblat se aşază cu baza conului în jos, pe nişte tăvi de lemn care sînt aşezate pe banda transportoare.
La aşezarea pe tăvile de lemn, se apasă puţin cu mîna, pentru a se presa garnitura-amortizor şi membrana de şasiu.
La această apăsare se va avea în vedere să nu se deplaseze difuzorul longitudinal, pentru a nu se schimba poziţia pieselor lipite.
Este necesar să se arate din nou, că pe banda de montaj după fiecare operaţie de lipire— muncitorul trebuie să verifice vizual calitatea lucrului efectuat.
De asemenea, se va avea în vedere ca lacul adeziv care se depune să nu fie în cantitatea mai mare decît este necesar, deoarece excesul poatebloca ondulaţiile membranei, ondulaţiile centrajului sau poate pătrunde în întrefier.
Difuzoarele aşezate, după cum s-a arătat, pe banda transportoare, trec printr-un tunel de uscare încălzit cu rezistenţe sau becuri înfraroşii timp de 20—30 min, după care se stochează 24 ore pentru uscarea definitivă.
Cuptorul este astfel construit, încît la intrarea dispune de o sursă mare de căldură, pentru a se putea încălzi toată masa difuzorului, iar la ieşire este montată o baterie de ventilatoare pentru răcirea acestuia.
Cuptorul-tunel pentru uscare trebuie să aibă posibilitatea reglării temperaturii prin intermediul unor termo- regulatoare în limitele 40—100°C, deoarece regimul termic variază funcţie de lacul adeziv folosit în cazul în care lacul adeziv are în compoziţia sa solvenţii inflamabili, cuptorul trebuie ventilat forţat.
Uscarea timp de 24 ore se execută pe rafturi speciale, într-o cameră curată, fiind de preferat ca difuzoarele să fie puse pe un singur rînd sau pe cel mult două rînduri suprapuse. După uscarea definitivă, difuzoarelor li se lipeşte firul leonic, lăsîndu-se acesta puţin mai larg, pentru ca ansamblul-mobil să se poată mişca. Se scoate bucşa de cen- traj şi se lipeşte în locul acesteia căpăcelul care va închide definitiv locaşul întrefierului. După aceasta se pot rrfbnta prin lipire căpăcelele de ecranare de la ansamblul-magnet cu jug.
După efectuarea tuturor acestor operaţii, difuzorul este gata asamblat şi trecut, cu ajutorul benzii transportoare, la cabina de control final. Cabina trebuie să fie izolată fonic faţă de încăperea în care se găseşte banda de montaj.
În cabina de control final se execută o serie de verificări, care se prezintă în cele ce urmează.
Controlul formei şi aspectului se execută vizual, urmărindu-se ca piesele să nu fie deformate, să nu existe exces de lac adeviz pe membrană, iar piesele să fie bine lipite.
Controlul vibraţiilor supărătoare se execută prin cuplarea difuzorului la un generator de ton, la tensiunea nominală a acestuia. De asemenea, la bornele difuzorului se aplică 30% din tensiunea nominală de la un generator de ton, variind lin frecventa, în special în regiunea obişnuită a frecventei de rezonantă.
În timpul acestei probe nu trebuie să se audă distinct vibraţii supărătoare.
Controlul frecventei de rezonantă mecanică se verifică cu un generator de ton de audiofrecvenţă. Se aplică la bornele difuzorului un semnal de frecventă audio. Valoarea lui este egală cu 30% din valoarea tensiunii nominale măsurată la un voltmetru electronic montat în paralel cu dt- fuzorul. Se variază încet frecventa dată de generatorul de ton audio, pînă cînd se obţine tensiunea maximă citită ta voltmetrul electronic. în acest moment seciteşte frecventa care este frecventa de rezonantă mecanică a difuzorului.
Controlul fazei se execută la difuzoare prin marcarea, cu un punct roşu sau cu semnul plus, a uneia din borne. Dacă această bornă marcată se leagă cu borna pozitivă a unei surse de curent continuu, iar borna nemarcată a difuzorului cu cealaltă bornă a sursei de curent, ansamblul mobil trebuie să să se deplaseze în sensul de radiaţie al difuzorului.
Controlul la scurtcircuit se execută în acelaşi condiţii ca cel executat la ansamblul-şasiu.
Controlul redării programului de muzică şi vorbă se execută la cerere, prin compararea unui difuzor-etalon în funcţiune cu difuzorul de măsurat, de asemenea pus în funcţiune de aceeaşi sursă. La această probă nu se va depăşi tensiunea nominală de lucru a difuzorului.
După terminarea controlului, difuzoarele sînt marcate prin aplicarea de ştampile, abţibilduri sau etichete, pentru ca apoi să fie introduse cu cutii speciali şi depozitate în magazii corespunzătoare.
Difuzoarele care nu corespund la control trebuie separate de cele bune, după ce s-a spart membrana cu un obiect ascuţit. Operaţii de remaniere a difuzoarelor gata asamblate nu nu sînt indicate a se efectua, deoarece acestea, practic, sînt imposibile. Chiar în cazul cînd se va obţine o remediere bună, aceasta nu este satisfăcătoare, deoarece nu se va menţine în timp.
În afara măsurărilor expuse, care se execută în producţia de seria, asupra difuzorului ca tip se execută o serie de alte încercări, ca de exemplu:
— variaţia presiunii acustice în funcţie de frecvenţă;
— variaţia impedanţei în funcţie de frecvenţă;
— diagramele de directivitate, care dau presiunea acustică în’diverse direcţii pentru o frecvenţă constantă;
— coeficientul de distorsiuni neliniare;
— distorsiunile parametrice;
— fenomenele tranzitorii care se produc la apariţia sau dispariţia bruscă a unui semnal aplicat difuzorului;
— variaţia randamentului în funcţie de frecvenţă.
Aceste încercări se pot efectua în spaţiu liber (fără reflexii) sau în cameră surdă (o încăpere specială, cu un tratament .acustic adecvat pentru realizarea unui cîmp acustic liber).
Prima metodă nu poate da totala satisfaţie, măsurile de: pinzînd de anotimp (temperatura şi umiditate) şi de nivelul mare de zgomot al mediului înconjurător. A doua metodă prezintă avantajul unei izolaţii mai bune faţă de zgomotele inediului ambiant şi nu depinde de condiţiile meteorologice.
Pentru o serie de încercări subiective se poate folosi şî o cameră normală de locuit.
Difuzorul supus măsurărilor poate fi fixat excentric pe un ecran acustic normalizat sau chiar în caseta în care el va fiutilizat. Panoul este tratat acustic cu un strat de vată de sticlă, gros de 15—20 mm, presată şi acoperită cu pînză flanelată.
Variaţia presiunii în funcţie de frecvenţă se măsoară cu ajutorul montajului, din fig. 4.7. Generatorul de ton are o scară de frecvenţe logaritmică. El poate fi cuplat mecanic cu hipsograful (înregistratorul) pentru ridicarea automată a caracteristicii de frecvenţă a difuzorului.
Amplificatorul de putere trebuie să permită adaptarea la diversele impedanţe ale difuzoarelor.
Difuzorul este amplasat, împreună cu microfonul, în camera surdă, la o distanţă de 0,5 sau 1 m.
Presiunea sonoră dată de difuzor este captată de microfon, transformată în semnale electrice, care sînt amplificate de amplificatorul de măsură de tensiune, şi apoi cu ajutorul hipsografului înregistrate pe o hîrtie cerată.
Din caracteristica de frecvenţă a difuzorului se poate determina banda reprodusă (fmin — fmax)> neuniformitatea şi presiunea sonoră medie.
Variaţia impedanţei în funcţie de frecvenţă se poate trasa, grafic, cu ajutorul montajului din fig. 4.8.
Difuzorul este alimentat cu curent constant. De asemenea, din montaj nu apar microfonul şi amplificatorul de microfon, nefiind necesari. Pe hîrtia cerată a hiposgrafului – se înregistrează tensunea impedanţei electrice a difuzorului, care este proporţională cu impedanţă lui cînd curentul este constant.
Din caracteristica impedanţei se poate determina frecvenţa de rezonanţă (cînd impedanţa este maximă), impedanţa nominală şi variaţia modulului impedanţei cu frecvenţa.
Diagramele de directivitate se ridică cu ajutorul unui montaj similar cu cel din fig. 4.7, însă generatorul,de ton nu mai este cuplat mecanic cu hipsograful. La o frecvenţă fixă, se roteşte difuzorul şi se măsoară presiunea dată de el la diverse unghiuri.
Coeficientul de distorsiuni neliniare se măsoară tot la anumite frecvenţe fixe. Semnalul de excitaţie nu este distorsionat, şi după ce sunetul este captat de microfon şi amplificat se face o analiză armonică a semnalului astfel obţinut. Proporţia de armonici găsite defineşte coeficientul de distorsiuni neliniare.
Măsurînd distorsiunile neliniare, putem determina şi puterea nominală a difuzorului.
Trebuie menţionat, că pentru determinarea calităţii unui difuzor trebuie avute în vedere, de asemenea, distorsiunile de intermodulaţie care produc combinaţii de tonuri între două frecvenţe (nf1 — m/2).
Distorsiunile parametrice, care conduc la apariţia sub- .armonicilor, sînt frecvente între 500 şi 3 000 Hz, în special la membranele conice. Măsurarea lor se determină cu montajul din fig. 4.9. Cunoaşterea distorsiunilor parametrice este importantă pentru determinarea regiunii de stabilitate a membranei, adică a regiunii în care, nu apar sunete subarmonice în sunetul reprodus.
Vizualitatea şi interpretarea fenomenelor transzitorii care se produc la un difuzor sînt de foarte mare importanţă, însă greu de realizat. De asemenea, măsurarea randamentului este dificilă şi se realizează numai cu erori mari.
Pe lîngă măsurările obiective enumerate, pentru determinarea calităţii unui difuzor, trebuie executate asupra lui şi o serie de măsurări subiective, comparative cu alt difuzor ales ca referinţă.
De asemenea, difuzoarele sînt supuse unei serii de încercări de rezistenţă mecanică (vibraţii), şi la încercări climatice (temperatură şi umiditate excesivă), la care ele trebuie să se comporte conform cu necesităţile practice.
Articole din aceasi publicatie
