Un voltmetru electronic de audîofrecvenţă este un instrument preţios în laboratorul „audioamatorului”. Aplicaţiile sale sînt multiple. El poate fi uti-lizat pentru măsurarea tensiunilor alternative, pentru măsurarea amplificării şi pentru determinarea caracteristicii de frecvenţă a unui amplificator. Bl poate fi de asemenea folosit pentru măsurarea puterii de ieşire, asa cum se va arăta ulterior.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un astfel de instrument sînt următoarele: impedanţă de intrare mare (cel puţin 1 megohm) pentru a nu încărca excesiv circuitul la care se conectează, sensibilitate mare (cel mult 300 mV pe scara cea mai mică) şi caracteristică de frecvenţă lineară în gama frecvenţelor audio (cel puţin de la 15 la 20.000 Hz).
Schema de principiu, ilustrată în figura 75 este clasică. Divizorul de tensiune, care determină sensibilitatea, cuprinde rezistenţele de la R1 la R9, comutabile prin comutatorul K1. Cea mai mică scară de măsură este de 30 mV şi cea mai mare de 300 V. Pe măsura posibilităţilor, amatorul va respecta valorile acestor rezistenţe, cu o toleranţă de 1%, pentru a nu micşora precizia citirilor. Scara microam per metrului va fi rcetalonată şi anume o scară de la 0 la 3 împărţită în 30 diviziuni şi o scară de la 0 la 10 împărţită în 50 diviziuni (fig. 76). Diviziunile vor fi egale. Pe prima scară vom citi tensiuni în gamele 0… 0,3… 3… 30 şi 300 volţi, iar pe cea de a doua în gamele 0… 0,1… 1… 10 şi 100 volţi.
Voltmetrul conţine două etaje consecutive de amplificare, utilizînd cele două triode ale tubului ECC83. Redresorul instrumentului constă dintr-o punte formată din patru diode cu germaniu.
Intre intrarea punţii şi catoda primei triode se află un circuit de reacţie negativă care menţine constantă amplificarea tuburilor, în cazul variaţiei ten-siunilor de alimentare, extinde caracteristica de frecvenţă şi compensează nelinearitatea diodelor.
Succesul unei astfel de construcţii depinde în cea mai mare măsură de modul în care va îi efectuat cablajul. Problema „cea mai mare” este de a evita cu orice preţ ca circuitul de intrare să culeagă „brumul” de 50 Hz al reţelei electrice. In caz contrar, instrumentul va arăta în permanenţă — în special pe scările inferioare — o indicaţie oarecare, ceea ce va împiedica în mod practic măsurarea tensiunilor mici.
Voltmetrul electronic va fi montat pe un şasiu de aluminiu şi închis într-o cutie tot de aluminiu. în acest mod aparatul este ecranat faţă de influenţele externe şi în special faţă de efectul cîrnpului magnetic al transformatorului de alimentare. Folosirea tablei de fier în loc de aluminiu duce în mod invariabil la neplăceri, în cazul unor construcţii compacte de acest fel.
Transformatorul de reţea va fi montat pe cît posibil departe de grila primului tub şi comutatorul va fi ecranat suplimentar. Cel mai bine este ca transformatorul să se afle pe partea superioară a sasiului şi comutatorul sub şasiu.
Conexiunile care duc la filamentul tubului vor fi răsucite şi se vor evita buclele. Ele vor fi pe cît posibil de scurte şi cît mai apropiate de şasiu. Aceeaşi precauţie se va lua şi în legătură cu cordonul de alimentare al transformatorului.
Toate punerile la pămînt se vor face la capătul „rece” al potenţiometrului. De la acest punct se va duce o legătură rigidă la borna de intrare de masă. Unica conexiune la şasiu se va face de la acest ultim punct.
Toate aceste precauţii nu trebuie să pară exagerate. Ele constituie condiţia esenţială a unei funcţionări satisfăcătoare.
Etalonarea este simplă. Se pune instrumentul pe scara de 10 volţi. Se conectează intrarea la o sursă de tensiune alternativă de 6,3 V şi se ajustează R18 pentru a obţine o indicaţie corespunzătoare a acului.
Un astfel de instrument poate efectua măsurători cu o precizie de +10%.
Articole din aceasi publicatie
