Ce este “inalta fidelitatea”?

Răspunsul la întrebarea de mai sus îl dă însăşi termenul respectiv. Atunci cînd la urechile ascultătorului aflat în faţa difuzoarelor ajunge un ansamblu de sunete ale căror caracteristici corespund întocmai – sau foarte apropiat – caracteristicilor sunetelor originale, putem spune că are loc o reproducere de “înaltă fidelitate”.

Precum am arătat în capitolul precedent, “păstra­rea fidelă a timbrului este o condiţie absolut obliga­torie a reproducerii nedeformate a sunetului”. Or, timbrul rămîne nealterat doar atunci cînd lanţul de audiofrecvenţă — de la microfon pînă la difuzor – poate asigura o amplificare uniformă tuturor frecven­ţelor cuprinse în gama sonoră, deci poate asigura amplificarea tuturor armonicilor superioare care ca­racterizează vocea umană sau un instrument muzi­cal. Strădaniile specialiştilor din acest domeniu s-au îndreptat în ultimii 15 ani tocmai în această direcţie. Ceea ce înainte de cel de-al doilea război mondial părea de nerealizat; a devenit în zilele noastre tin fapt comun. Totuşi, drumul n-a fost uşor. N-a fost uşor deoarece pe lîngă greutăţile de ordin pur tehnic, mai trebuiau învinse şi cele de ordin pur subiectiv: educaţia publicului. Într-adevăr, lumea era obişnuită cu audiţiile pe care le puteau oferi radioreceptoarele dinainte de război. Etajele de audiofrecvenţă ale acestora asigurau, în cel mai bun caz, o redare a frecvenţelor audio din gama 80 – 5000 Hz. S-au făcut experienţe foarte interesante cu un grup de auditori de diferite vîrste si de ambele sexe. La primele în­cercări ei s-au dovedit refractari. Majoritatea prefera audiţia cu “ton închis”, adică cu atenuarea frecventelor acute. Bănuind că e vorba doar de obisnuinţă, specialiştii au hotărît ca timp de cîteva săptămîni să supună grupul de auditori unor audiţii de “înaltă fidelitate”. După această perioadă de timp, experienţa comparativa a fost reluată. De această dată preferinţa era net în favoarea unei reproduceri de calitate. Cu aceasta s-a dovedit ceea ce era de dovedit şi industria şi-a îndreptat toate eforturile în vederea îmbunătăţirii sonorităţii radioreceptoarelor şi amplificatoarelor de audiofrecvenţă.

Pentru ca o reproducere acustică să fie de calitate bună, nu este însă suficient ca timbrul instrumente­lor muzicale să fie păstrat neschimbat, adică armoni­cile superioare să fie păstrate în proporţia originală. Mai este necesar, în afară de aceasta, ca elementele lanţului de audiofrecvenţă să nu introducă sunete care nu există în execuţia iniţială. Datorită lipsei de perfecţiune a pieselor radio (tuburi electronice, transformatoare etc.) folosite în amplificatoarele de audiofrecvenţă, acestea pot genera armonici ale sunetelor pe care le amplifică. Atunci cînd aceste armonici sînt de ordinul 2,4,… etc., ele nu provoacă decît o alterare a timbrului, deoarece se află la in­terval de o octavă. Atunci cînd ele sînt de alt ordin (3,5,… etc.), au loc bătăi (interferenţe) care la audi­ţie dau impresie de răguşeală.

Acestea ar fi, pe scurt, cele două condiţii principale pe care trebuie să le îndeplinească un ampli­ficator de audiofrecvenţă. Cînd prima din ele nu este satisfăcută, se spune că au loc distorsiuni de frecvenţă. Cînd cea de a doua nu este satisfăcută, se spune că au loc distorsiuni armonice sau de nelinearitate.

Nu există, în stadiul actual al tehnicii, amplificator care să fie complet lipsit de distorsiuni. La nivelul standardelor actuale, se poate afirma că un amplificator este de “înaltă fidelitate” atunci cînd coeficien­tul de distorsiuni armonice este egal sau mai mic de 2%, la puterea nominală de ieşire şi cînd amplifi­catorul poate asigura o redare a frecvenţelor din gama 40—15.000 Hz cu o variaţie mai miră de 3 dB.

O altă însusire a unei instalatii de calitate bună este lipsa zgomotului de fond, înţelegînd prin acesta atît zgomotul produs de prezenţa reţelei de curent alternativ (numit “bruni”), cît şi zgomotul produs de tuburile electronice sau de tranzistoare, vare se manifestă printr-un fîşîit. Un amplificator de înaltă fidelitate nu trebuie să aibă un zgomot de fond mai mare de – 80 dB faţă de puterea nominală. Aceasta înseamnă că tensiunea de zgomot măsurată la ieşi­rea amplificatorului, în absenţa semnalului, cu regla­jele de amplificare la maximum şi cu intrarea scurtcircuitată, trebuie să fie cu 80 dB mai mică decît tensiunea corespunzătoare puterii nominale obţinute, aplicînd un semnal de 800 sau 1000 Hz la intrare, în zilele noastre, producătorii de amplificatoare de înaltă fidelitate obisnuiesc să caracterizeze instalatia respectivă şi prin aşa-numitul coeficient de distorsiuni de intermodulaţie, care arată în ce măsură un semnal audio de frecventă mică si unul de frecventă mare se influenţează reciproc. Nu vom insista asupra acestei noţiuni, pentru a nu depăşi cadrul lucrării de faţă, dar este bine ca amatorul să ştie că acest coe­ficient depinde în mod direct de coeficientul de dis­torsiuni armonice şi cu cît acesta din urmă va fi mai mic, cu atît şi distorsiunile de intermodulaţie vor fi la rîndul lor mai reduse.