Amplificare variabila

Prin utilizarea unor sisteme de variaţie con­tinua a amplificării sunetelor înalte sau joase.

Schema din figura 91 foloseşte un tub triodă cu factor mare de amplificare, cum ar fi tipul ECC83 şi permite o amplificare variabilă a başilor. Rezistenţa de 0,5 mohmi din grila tubului poate fi înlocuită cu un potenţiometru pentru controlul volumului sonor. Funcţionarea se bazează pe utilizarea reacţiei ne­gative. Este posibilă obţinerea unei „ridicări” a ba­şilor cu 15—20 dB, în poziţie extremă a cursorului potenţiometrului de 500 kohmi (cu variaţie lineară dacă este posibil).

Pentru ca rezultatele finale să fie cele aşteptate, instalaţia trebuie să fie lipsită de zgomot de fond, iar etajele să fie bine decuplate între ele, în caz contrar apare pericolul unor oscilaţii de joasă frecvenţa, care compromit funcţionarea.

Tot ansamblul se va monta între preamplificator şi amplificator sau între etajul prefinal şi final.

Un alt montaj, ilustrat în figura 92, nu foloseşte nici un tub în loc să amplifice, el atenuează frecvenţele înalte sau joase.

Circuitul se introduce între tubul final şi transfor­matorul de ieşire. Cînd cursorul potenţiometrului se află în extrema stingă, frecvenţele înalte sînt tăiate prin efectul de şuntare al condensatorului CI. Cînd cursorul se află în extrema dreaptă, frecvenţele joase sînt atenuate prin efectul de sumare a bobinei eu miez de fier S, care prezintă o reactanţă mică la aceste frecvenţe. În poziţia centrală a cursorului, sis­temul esie practic inoperant. Un astfel de montaj nu introduce o amplificare suplimentară a frecvenţelor înalte sau joase, dar este totuşi foarte util în avele situaţii în care aceste frecvenţe trebuie atenuate: vorba, ele exemplu, devine mai inteligibilă prin re­ducerea başilor, iar anumite discuri uzate sînt mai agreabile de ascultat reducînd nivelul sunetelor acute, ceea ce aduce cu sine reducerea zgomotului de suprafaţă.

Figura 93 reprezintă un circuit care asigură vari­aţia continua a nivelului sunetelor acute, prinlr-un sistem ingenios de reacţie negativă selectivă. Cursorul potenţiornetrului fiind în poziţie extremă de sus, con­densatorul CI şuntează grila tubului EL81 şi urc loc o atenuare a frecvenţelor înalte. În poziţia opusă a cursorului, condensatorul C2 „scoate” din reţeaua de reacţie frecvenţele înalte, aşa încît amplificarea acestora creşte corespunzător. Datorită rezistenţei potenţiornetrului, condensatorul C1 nu mai are nici un efect în această situaţie.

Acest circuit poate înlocui cu rezultate mult supe­rioare obişnuitul dispozitiv de control al tonului din anumite tipuri mai „modeste” de radioreceptoare sau amplificatoare.

Să examinăm acum două circuite mai „speciale”, pentru adepţii tehnicii de înaltă fidelitate.

Schema din figura 94 nu foloseşte nici un potenţiometru, în schimb utilizează un comutator cu 4 poziţii. De menţionat că tubul final trebuie să aibă panta mare.

În poziţia 1-a, reţeaua de reacţie negativă constă dintr-o simplă rezistenţă de 2,2 mohmi. Frecvenţele înalte sînt avantajate prin sistemul de cuplaj dintre etaje, caracteristica de frecvenţă fiind cea din fig. 95 a.

În poziţia a 2-a a comutatorului, în reţeaua de reacţie apare un filtru R—C, care reduce cu aproximativ 50% reacţia negativă la frecvenţe joase, faţă de 1.000 Hz. La frecvenţele înalte rămîne valabilă com­pensarea datorită sistemului de cuplaj. În consecinţă se obţine o ridicare simultană a sunetelor grave şi acute, conform cu diagrama din figura 95 b.

În poziţia a 3-a a comutatorului, circuitul nu se schimbă, cu excepţia faptului că valoarea condesatorului de cuplaj dintre etaje scade de la 500 pF la 250 pF. Ca atare, favorizarea sunetelor acute se pro­duce la o frecvenţă mai mare decît în cazul precedent şi curba de frecvenţă are aspectul din figura 95 c.

În poziţia a 4-a a comutatorului, un condensator de 50 pF se conectează între grila şi placa tubului final. Datorită acestuia se produce o puternică reacţie ne­gativă la frecvcnjele superioare şi curba de frecvenţă ia aspectul din figura 96 d.

Ca încheiere, să examinăm o schemă mai puţin obişnuită (fig. 96). Spectrul audiofrevenţă de la 50—8500 Hz este împărţit în 4 game, controlate independent şi continuu prin intermediul potenţiometre lor de 500 kohmi.

Potenţiometrul P1 controlează amplificarea bnşiior, P2 amplificarea frecvenţelor „medii inferioare”, P3 a frecvenţelor „medii superioare” şi, în sfîrşit, P4 frec­venţele înalte.

P1 permite o amplificare de 0 dB sau o atenuare de 10 dB la frecvenţa de 50 Hz. P2 o amplificare de 15 dB sau o atenuare de 20 dB la 300 Hz, P3 o amplificare de 15 dB sau o atenuare de 20 dB la 1 600 Hz şi P4 o amplificare de 15 dB sau o atenuare de 6 dB la 8 500 Hz. Cu potenţiometrele în poziţii intermediare, curba de frcevenţă a sistemului este lineară de la 30 Ia 15 000 Hz.

Cu ajutorul unui astfel de circuit e drept ceva mai complex se pot corecta deficienţele difuzoarelor, ale înregistrărilor şi se pot obţine efecte sonore speciale.

Copierea unei benzi magnetice pe alt magnetofon este o distracţie curentă printre amatori şi se efectuează adeseori în stilul… schimburilor filatelice. După ce părţile „au ajuns de acord”, urmează ope­raţia copierii propriuzise, care însă, din păcate, în majoritatea cazurilor se efectuează necorespunzător din punct de vedere tehnic. Rezultatul? O copie cu o sonoritate ştearsă şi neplăcută la audiţie. Remediul constă în folosirea unui corector-reglor de ton, inter­calat între cele două magnetofoane, care va da posi­bilitatea amatorului să dea sunetului timbrul dorit, prin compensarea manuală a suntelor grave sau acute, după dorinţă. Atenuarea introdusă de un astfel de circuit este de ordinul a 30—40 dB — o va­loare apreciabilă — totuşi ea nu constituie un im­pediment in practică, întrucît rezerva de amplificare cumulată a celor două magnetofoane suplineşte pe larg această atenuare.

Circuitul poate fi văzut în schema din figura 97. El se va conecta între bornele de ieşire ale unui magnetofon, debitînd o tensiune de audîofrecvenţă de cea. 0,5—1 volt şi bornele de intrare ale celui de-al doilea magnetofon, la care trebuie să avem o sensibilitate de cca. 5—10mV (intrarea „microfon”).

Prin manevrarea celor două potenţiometre, vom putea obţine fie o curbă de frecvenţă lineară, fie o ridicare sau atenuare a frecvenţelor joase sau înalte, în mîna unui amator priceput, dotat cu oarecare simţ muzical, acest dispozitiv poate servi la scoate­rea în evidentă a anumitor instrumente muzicale, a vocii ş.a.m.d.

Atenuarea maximă este de — 12 dB la 50 Hz. res­pectiv 10 KHz si amplificarea maximă de 8 dB la 50 Hz si 9 dB la 10 KHz.

Pentru a evita culegerea de zgomot de sector, în­treg ansamblul se montează într-o cutie metalică închisă, legăturile exterioare urmînd a se efectua cu ajutorul a două cabluri blindate.

În cazul unei amplificări exagerate a frecvenţelor înalte, poate apare pericolul supramodulaţiei benzii, din cauză că ochiul magic care indică nivelul de în­registrare este etalonat de obicei la 1 000 Hz. În consecinţă — în această situaţie — amatorul va avea grijă ca nivelul de înregistrare să fie mat mic decît cel arătat prin apropierea sectoarelor ochiului.