Verificarea amplificatoarelor

Construcţia odată terminată, urmează momentul… emoţionant, cînd aparatul va fi conectat pentru pri­ma oară la priza de curent. Procedînd în felul acesta, se pot întîmpla trei lucruri: amplificatorul să funcţioneze, amplficatorul să nu funcţioneze şi în sfîrşit amplificatorul să nu funcţioneze şi totodată, după puţin timp, să observăm prezenţa unei… dîre sub­ţiri de fum. Desigur că, în acest ultim caz, emoţia va fi cea mai mare.

Din această cauză, este bine ca, după ce am efec­tuat ultima lipitură, să facem o verificare mecanică şi electrică minuţioasă.

Verificarea mecanică este cea cu care începem şi ea constă într-un control atent al calităţii lipiturilor efectuate. Pentru aceasta ne vom înarma cu o pen­setă şi vom „trage” de fiecare piesă în parte. În ca­zul uriei lipituri defectuoase sau „reci”, piesa va ceda prin desfacerea lipiturii, care, în acest caz, ur­mează să fie refăcută cu atenţie. După ce am par­curs în acest fel întregul şasiu, confruntăm din nou cablajul cu schema electrică după care acesta a fost executat, pentru ca să ne convingem că nu am săvîrşit nici o greşeală şi, cu aceasta, putem considera verificarea mecanică ca încheiată.

Verificarea electrică va avea loc în două faze cu amplificatorul nealimentat şi apoi cu amplificatorul alimentat din reţeaua de curent.

Prima fază constă în controlul circuitelor, cu ajutorul unui ohmetru (ca cel descris la pagina 139).

Practic, vom măsura valoarea fiecărei rezistenţe se­parat, apoi ne vom convinge că între două puncte separate printr-un condensator nu avem continuitate. De exemplu vom conecta ohmetrul între anoda unui tub şi grila tubului următor: ohmetrul trebuie să indice rezistenţă infinită (cu excepţia unor montaje speciale unde cuplajul dintre tuburi se face direct). Tot cu ajutorul ohmetrului se pot verifica înfăşură­rile transformatoarelor de reţea sau de ieşire, pre­cum şi un eventual scurtcircuit între sîrma de bobi­naj şi miezul de fier.

În a doua tază a verificării electrice, amplificato­rul se va conecta la priză şi va fi pornit. Pentru în­ceput nu vom introduce nici un tub în soclurile res­pective. Cu ajutorul unui voltmetru vom măsura tensiunea de filament în toate punctele, de asemenea vom măsura tensiunea alternativă la picioruşele so­clului, corespunzătoare plăcilor redresoarei. Dacă totul este în regulă, introducem tuburile şi măsu­răm tensiunea anodică la ieşirea din redresor, confruntînd valoarea citită cu cea indicată pe schema electrică. Aceste măsurători de tensiune se vor putea face cu un voltmetru obişnuit, avînd o rezistentă de 1000 ohmi/volt. Pentru a putea măsura cu o eroare cît mai mică tensiunile de anod şi ecran ale tuburilor amplificatoare de tensiune, vom avea nevoie de un instrument cu o rezistenţă internă mult mai mare, de 20.000 ohmi/volt. Întrucît  un astfel de voltmetru nu se află în mod obişnuit la îndemîna amatorului, nu rămîne decît să măsurăm tensiunea de negativare (între catod şi grilă) — operaţie care se poate tace cu un voltmetru obişnuit. Valoarea tensiunii de nega­tivare, obţinută prin diferenţa de potenţial care apare de-a lungul rezistenţei catodice, poate fi folosită pen­tru a determina (prin legea lui Ohm) curentul total — anodic şi de ecran — al tubului.

După ce măsurătorile de mai sus au arătat că am­plificatorul consumă normal, toate tuburile primind tensiunile corecte, urmează verificarea finală — si cea mai importantă — cu semnal. Pentru aceasta avem nevoie de uri generator de audiofrecvenţă şi de un voltmetru de curent alternativ capabil să dea indicaţii exacte în toată gama frecvenţelor sonore. Construcţia ambelor instrumente este descrisă în ca­pitolul următor.

Reglăm generatorul pe frecvenţa de 1000 Hz şi aplicăm, la intrarea amplificatorului sau preamplificatorului, un semnal avînd o amplitudine corespun­zătoare cu sensibilitatea acestuia — de exemplu 1 volt. La bornele secundarului transformatorului de ieşire conectăm, în loc de difuzor, o rezistenţă avînd o va­loare egală cu impedanţă pentru care a fost calculat transformatorul şi o putere corespunzătoare puterii de ieşire maxime. In paralel cu această rezistenţă legăm voltmetrul şi rotim apoi potenţiometrul de vo­lum al amplificatorului pînă ce voltmetrul indică o valoare maximă. Puterea de ieşire este egală cu:

P = U²/R waţi

unde P este puterea în waţi, U este tensiunea citită în volţi şi R este valoarea rezistenţei de sarcină. De­sigur că această măsurătoare nu ţine seama de dis­torsiunile nelineare (armonice) — cu alte cuvinte, este posibil ca puterea maximă să fie obţinută cu un coeficient de distorsiuni mult peste cel indicat. Dar pentru a măsura puterea „nedistorsionată”, ar mai fi necesare şi un osciloscop sau un distorsiometru, conectate în paralel cu sarcina. Întrucît astfel de instrumente nu fac în mod obişnuit parte din laboratorul amatorului ne vom limita la măsurătorile de mai sus.

Sensibilitatea diferitelor intrări ale preamplificatorului sau amplificatorului, precum şi caracteristica de frecvenţă nu pot fi măsurate de amatori, întrucît pentru aceasta ar fi necesar un milivoltmetru electronic care să poată măsura cu precizie amplitudinea semnalului aplicat la intrare. Un astfel de milivolt­metru — chiar dacă nu este greu de construit — trebuie etalonat prin comparaţie, cu alte cuvinte amatorul ar trebui să aibă acces la un aparat industrial adecvat. Vom renunţa deci la astfel de mă­surători şi ne vom limita la aprecierea subiectivă a calităţii, folosind un instrument pe care-l posedă fiecare şi care se numeşte… ureche.

Vom avea o deosebită grijă ca în timpul funcţionării amplificatorului de putere să nu-1 lăsăm pe acesta fără sarcină, căci în acest caz în primarul transformatorului de ieşire iau naştere supratensiuni foarte mari, care vor duce în majoritatea cazurilor la străpungerea izolaţiei şi chiar la distrugerea tuburilor finale.