Precum am arătat într-un capitol anterior, reproducerea stereofonică este conditionată de existent a două canale independente de amplificare, fiecare terminandu-se cu un difuzor sau un grup de difuzoare, amplasate după anumite reguli.
Montajul ilustrat în figura 52 reprezintă cea mai simplă versiune posibilă a unui amplificator stereofonic, întrucît nu necesită decît două tuburi. Desigur că simplitatea schemei nu a fost împinsă peste limita cerinţelor strict necesare unei reproduceri de înaltă fidelitate, din care cauză amatorul poate observa existenţa unui număr de circuite de corecţie şi de linearizare a curbei de frecvenţă, precum şi a unei reţele complexe de reacţie negativă.
In legătură cu acestea, este bine ele ştiut că o reproducere stereofonică, fără caracteristici de înaltă fidelitate, nu este de conceput şi nici nu şi-ar avea rostul.
Amplificatorul stereofonic de care ne ocupării se compune de fapt din două amplificatoare absolut identice, echipate, fiecare, cu cîte un tub tip ECL82, care, precum se ştie, cuprinde o triodă amplificatoare de tensiune şi o pentodă finală de putere. La intrarea lui poate fi adaptat un magnetofon stereofonic sau o doză stereofonică de redare a discurilor. Intrările sînt independente şi trecerea de la o sursă de program la cealaltă se face prin intermediul unui comutator avînd 2×2 poziţii. In loc de comutator — mai elegant — se poate utiliza o claviatură. Intrucît amplificatorul mai cuprinde şi un reglaj de ton fix, care va fi examinat mai jos, se recomandă folosirea unei claviaturi cu 4 clape (tip „registru de ton” folosit în receptorul „Modern” produs de uzinele Electronica) care vor servi deci la următoarele operaţii: a – intrare pentru magnetofon, b – intrare pentru P.U., c. — ton deschis, d — ton încins în cazul în care se va utiliza claviatura mai sus montionată, ultimele două operaţii vor ii efectuate de o singură clapă (clapa „Bas”) Intrucît ea lucrează independent de celelalte. In această situaţie cea de a patra clapă va rămîne neutilizată.
Intrucît tensiunea de ieşire a unui magnetofon este mai mare decît cea dată de o doză piezoelectrică stereo, s-a prevăzut un atenuator care nivelează amplitudinile semnalelor celor două surse.
Fiecare amplificator este prevăzut cu cîte un potenţiometru de volum. In mod normal, aceste potenţiometre ar trebui să lucreze simultan, şi să fie montate pe un ax comun. Intrucît astfel de potenţiometre — cu caracteristici electrice absolut identice — nu vor putea fi probabil procurate de amator, urmează ai acesta să folosească elemente separate, reglajul audiţiei urmînd să fie efectuat după ureche. Desigur ca acesta constituie un oarecare inconvenient în exploatare, intrucît la fiecare modificare a volumului audiţiei va trebui acţionat asupra ambelor potenţiometre.
In circuitul de grila al fiecărei triode se află comutatorul care introduce, alternativ, fie un condensator de cuplaj de 10nF, fie unul de 1nF. Cu această din urmă capacitate în circuit, frecvenţele joase sînt atenuate, datorită reactanţei mărite a condensatorului.
O reţea selectivă de reacţie negativă uneşte secundarul fiecărui transformator de ieşire cu catoda triodei respective. Gradul de reacţie, la frecvenţe înalte, se modifică prin introducerea sau scoaterea din reţea a unui condensator de 22 nF. In acest fel are loc o atenuare, după dorinţă, a frecvenţelor înalte. Totuşi — pentru obţinerea unui efect stereofonic maxim — va trebui să lucrăm cu sunetele acute neatenuate.
Puterea nominală este de 2,5 waţi pentru fiecare canal. Aplicînd un semnal monotonie la grilele ambelor triode concomitent (canalele în paralel), puterea de ieşire se dublează.
Folosind transformatoarele de ieşire, care se vor indica ulterior, caracteristica de frecventă a acestui amplificator este lineară de 1a 60—15.000 Hz, cu o neuniformitate de cel mult +3 dB.
Redresorul va avea următoarele date: 250 V/80 mA pentru alimentarea ariodieă şi 6,3 V/1,6 A pentru în călzirea filamentelor.
Lista de materiale
Articole din aceasi publicatie
