Magnetofonul

Puţini sînt, desigur, acei “audio amatori” care nu cunosc principiul de funcţionare al înregistrării şi redării magnetice a sunetului. Pentru aceştia, vom trece pe scurt în revistă funcţionarea magnetofonului.

Să presupunem că în faţa polilor unui electromagnet se deplasează un fir de oţel. Alimentând electromagnetul cu un curent electric de audiofrecvenţă, fi­rul de oţel se va magnetiza. Această magnetizare nu este uniformă, întrucît nici curentul electric care ali­mentează electromagnetul nu are amplitudinea şi frecvenţa uniforme. Un electromagnet de acest fel serveşte la înregistrarea sunetului şi poartă numele de “cap de înregistrare”.

Dacă firul de oţel, magnetizat după procedeul arătat mai sus, se deplasează în faţa polilor unui alt electromagnet, în înfăşurarea acestuia se va induce o forţă electromotoare şi la capetele înfăşurării va apare o tensiune de audiofrecvenţă. Un electromag­net de acest fel serveşte la redarea sunetelor si se numeşte “cap de redare”.

Pentru a anula sau “şterge” o înregistrare de pe bandă, există două căi. Prima cale este aceea de a supune firul acţiunii unui câmp magnetic continuu. A doua cale, folosită în toate magnetofoanele cu excepţia unor modele portabile speciale, este de a su­pune firul acţiunii unui electromagnet alimentat cu curent alternativ de frecvenţă ultrasonoră (25— 100 KHz). Un astfel de electromagnet se numeşte “cap de ştergere”.

În zilele noastre, firul de oţel, numit “purtător de sunet”, este înlocuit de banda magnetică. Aceasta este formată dintr-un suport de acetat de celuloză sau clorură de polivinil, pe care se aplică o emulsie de oxid de fier înglobat într-o soluţie sintetică.

În cele mai multe din magnetofoanele pentru uz casnic, funcţiile de înregistrare şi redare sînt îndeplinite de un singur cap magnetic, numit “cap universal”.

Magnetofoanele pentru uz casnic, de provenienţă industrială, se împart în două categorii principale: magnetofoane cu 2 piste şi magnetofoane cu 4 piste. Cele cu 2 piste permit înregistrări şi redări monofonice, prin dubla utilizare a benzii. Cele cu 4 piste, permit înregistrări şi redări monofonice prin cuadrupla utilizare a purtătorului de sunet sau înregistrări şi redări stereofonice prin dubla utilizare a benzii. Unele magnetofoane cu 4 piste dau posibilitatea re­dării benzilor stereofonice preînregistrate, dar nu per­mit înregistrarea stereofonică, avînd o parte electro­nică mai simplă.

Modul în care se face utilizarea pistelor, în toate cazurile, este arătat în figura 25.Caracteristicile principale ale unui magnetofon sînt următoarele: viteza de deplasare a benzii; numărul pistelor de înregistrare; viteza de bobinare rapidă; lărgimea gamei de audiofrecvenţă; zgomotul de fond; variaţia de viteză; puterea de ieşire; greutatea.

Viteza cea mai avantajoasă de deplasare a benzii este cea de 9,5 cm/s. Aceasta permite o îmbinare a considerentelor calitative cu cele de ordin economic, într-adevăr, la această viteză, cu benzi de bună cali­tate, se poate obţine o redare care satisface cerinţele tehnicii de înaltă fidelitate şi în acelaşi timp consu­mul de bandă este redus. Unele magnetofoane pot avea două, trei şi chiar patru viteze diferite, prin co­mutare electrică sau mecanică.

Numărul pistelor de înregistrare este important. Un magnetofon cu 4 piste, folosit pentru înregistrări monotonice, reduce consumul de bandă la jumătate. Este drept însă că înregistrarea pe 1/4 de bandă are o influenţă negativă asupra calităţii sunetului. To­tuşi, capetele moderne reduc acest neajuns la un mi­nimum neglijabil. Pentru a clarifica lucrurile, vom alege totdeauna un magnetofon eu 4 piste atunci cînd ne interesează si înregistrările stereofonice si unul cu 2 piste atunci cînd ne interesează doar cele mono fonice si dorim să obţinem calitate maximă.

Viteza de bobinare rapidă – înainte sau înapoi – este în general de 20 de ori mai mare decît viteza normală de deplasare a benzii. Desigur că un magnetofon care are o viteză mai mare la “repede înainte” sau “repede înapoi” este preferabil, cu condiţia ca prin aceasta banda să nu fie supusă unor solici­tări mecanice nepermise.

Lărgirea gamei de sunete reproduse este una din calităţile cele mai importante ale unui magnetofon. Un aparat bun, folosit la viteza de 9,5 cm/s, va trebui să aibă o gamă de frecvenţe de cel puţin 50 – 12.000 Hz +3 dB, utilizînd ca purtător de sunet tipul de bandă recomandat de fabricant.

Zgomotul de fond al unui magnetofon provine în parte de la capul de redare care captează, prin in­ducţie, radiaţiile reţelei de distribuţie de 50 Hz, pre­cum si ale motorului si transformatorului de alimentare şi în parte de la “suflul” primului tub preamplificator. Un aparat de calitate bună trebuie să aibă un zgomot de fond mai mic de -45 dB.

Variaţia de viteză se exprimă în procente faţă de viteza nominală şi ea nu trebuie să depăşească valoarea de 0,5%. Magnetofoanele mai bune nu prezintă o variaţie ele viteză mai mare de 0,3%.

Puterea de ieşire este importantă doar în măsura în care audiţiile urmează să fie făcute cu difuzoarele proprii ale magnetofonului sau cu difuzoare exterioare, conectate direct la acesta. În acest caz, o pu­tere de ieşire de minimum 3 waţi este de dorit. Ama­torii mai pretenţioşi utilizează, însă, pentru audiţii, un amplificator separat de înaltă fidelitate, care este atacat cu un semnal de audiofrecvenţă cules la ie­şirea ultimului etaj amplificator de tensiune ai magnetofonului.