Articole electronica, kituri, scheme
Audio

Auditie monofonica si stereofonica

Încercaţi să vă imaginaţi o instalaţie „perfectă” de reproducere a sunetului: un ansamblu de preamplificatoare, amplificatoare şi difuzoare care se adaptează impecabil, o gamă de redare a sunetelor peste limitele audibilităţii, distorsiuni practic inexistente şi un zgomot de fond aşa de mie, încît să nu poată fi perceput nici măcar cu urechea lipită de difuzor.

Montaţi această instalaţie într-o cameră cu proprietăţi acustice ideale şi folosiţi drept sursă de sunet cel mai perfect picup sau magnetofon existent la ora actuală.

O astfel de aparatură, folosită în aceste condiţii, ar trebui să dea, fără îndoială, o audiţie de o calitate incomparabilă şi oricine – chiar cel mai pretenţios muzician – ar fi desigur mîndru că o posedă.

Măsurătorile electrice şi acustice obişnuite ar con­firma că redarea sonora obţinută nu diferă cu nimic de original. Şi totuşi, un astfel de sistem nu permite localizarea surselor de sunet dintr-un ansamblu orchestral.

Capacitatea omului de a distinge direcţia sunetului, ca urmare a micilor diferenţe dintre sunetele captate de cele două urechi, este foarte asemănătoare cu capacitatea noastră de a percepe adîncimea prin combi­narea mintală a celor două imagini separate, perce­pute de ochiul stîng şi cel drept. Din această cauză, pentru majoritatea auditorilor, a da sunetului direcţionalitate este echivalent cu a da sunetului adîncime sau profunzime.

Dacă dorim să reproducem sunetul pe cale electroacustică, mentinînd calităţile reale ale direcţivităţii, este evident deci că va trebui să folosim cel puţin două canale: unul care poartă sunetele perce­pute în mod normal de urechea stîngă şi unul care  poartă pe cele percepute de urechea dreaptă.

Atunci cînd sunetele sînt reproduse prin intermediul unui singur canal – cum este cazul audiţiilor obiş­nuite – se spune că audiţia este monofonică sau monaurală. Cînd pentru reproducere se folosesc două canale, aşa cum s-a arătat mai sus, se spune că au­diţia este binaurală.Să ne imaginăm un lanţ de reproducere sonor, care ar folosi tehnica binaurală. În sala de con­certe am putea plasa un „cap artificial” într-o poztie ele ascultare ideală: de exemplu în rîndul 10, la mijloc. Acest cap artificial ar putea avea două mi­crofoane, în locul celor două urechi ale omului. Su­netele captate de aceste microfoane s-ar transmite (a două amplificatoare separate, dar identice, şi de aici la două căşti purtate ce un ascultător aflat în afara sălii. Sunetele captate de microfonul stîng ar ajunge numai la casca stingă, iar cele calitate de microfo­nul drept numai la casca din dreapta. Cu condiţia ca microfoanele, amplificatoarele şi căştile să aibă caracteristici electroacustice perfecte, ascultătorul imaginar nu ar mai puica să perceapă nici o dife­renţă dintre sunetele pe care le aude prin interme­diul căştilor şi cele pe care le-ar auzi dacă s-ar afla el însuşi în sală, în locul “capului artificial” (fig. 8).

Mai există o altă tehnică care permite redarea direcţională a sunetului. Pentru a înţelege modul de funcţionare a acesteia, să ne închipuim acum că ascultătorul se află efectiv în sală, la locul menţionai mai înainte, şi că pe scena concertează o orchestră simfonică compusă dintr-un număr mare de instrumentişti. Să presupunem de asemenea că între orchestranţii de pe scenă şi ascultătorul din sală se interpune o cortină invizibilă, aşa încît auditorul nu mai percepe nici un sunet.

Dacă am amplasa un număr foarte mare de micro­foane pe partea dinspre orchestră a cortinei şi dacă aceste microfoane, prin intermediul unui număr echi­valent de amplificatoare, ar alimenta tot atîtea di­fuzoare plasate pe partea dinspre sală a cortinei, în aceeaşi poziţie ca şi microfoanele, ascultătorul ar primi aceeaşi imagine sonoră ca şi în lipsa cortinei imaginare (fig. 9).

În mod teoretic, o astfel de tehnică ar necesita un număr infinit de microfoane, amplificatoare şi difu­zoare. În practică însă rezultate foarte satisfăcătoare se pot obţine cu un număr mic de canale, cu condiţia ca microfoanele (şi difuzoarele corespunzătoare) să fie amplasate la o distanţă suficient de mare unele de altele.

Un astfel de sistem, folosind două sau mai multe canale, se numeşte un sistem stereofonic de reprodu­cere a sunetului.

Un sistem binaural pur, întrucît obligă la folosirea căştilor, nu este accesibil decît unui număr restrîns de auditori. În aplicaţiile casnice, utilizarea metodei stereofonice de redare a sunetului cu ajutorul difuzoarelor îşi găseşte o răspîndire din ce în ce mai largă şi se poate presupune că în viitor audiţiile stereofonice vor înlocui în totalitate audiţiile rnonofonice, din zilele noastre.


Articole din aceasi publicatie
Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
back to top